„În zilele din urmă, oamenii vor fi… neascultători de părinți, fără dragoste firească…”
(2 Timotei 3:2-3)

Am ajuns să trăim vremuri în care bătrânii noștri — odinioară stâlpii familiilor — își găsesc sfârșitul în tăcere, durere și uitare.
Un bătrân de 84 de ani, abandonat de propriii copii, și-a dat foc la casă și și-a pus capăt zilelor.

Ce fel de lume construim, dacă cei care ne-au crescut ajung să moară cu inima frântă de singurătate?
Ce viitor avem, dacă dragostea se stinge chiar în sânul familiei?

Dragostea nu ar trebui să dispară cu vârsta.
Respectul nu ar trebui să aibă termen de expirare.
Părinții nu ar trebui să devină o povară, ci o comoară.

E timpul să ne întoarcem la omenie, grijă și responsabilitate.
Cât timp mai avem părinții în viață, să-i iubim.
Cât timp mai putem, să nu uităm cine ne-a ținut de mână când nu știam să mergem.

Pentru că, într-o zi, poate fi prea târziu.